Există atâtea legi prin care situațiile în care ne aflăm pot fi descrise. Legi juridice oficiale, legi morale nescrise, legi ale relațiilor stabilite de cei între care e creată relația, legi ale grupurilor, până la legi formulate metaforic ce țin de planul emoțiilor sau de planul căilor pe care le alegem. Suntem supuși acestor legi – în sensul în care există o subordonare a noastră față de ele – sau ne regăsim într-o relație de egalitate sau chiar superioritate față de ele atunci când noi optăm să le aplicăm sau să le eludăm? Chiar și spiritele combative/rebele/nestatornice, oricât ar încerca să scape din raza legilor, se văd probabil nevoite să-și confecționeze propriul set de legi pentru a explica incidența unor fenomene, repetiția unor stări.
În lucrările ei, Lucia Ghegu face apel la fenomene și la fluctuația unor stări prin fluctuația formelor. Într-un mod aparent impasibil, impersonal, mecanizat într-un produs seren al unor micro-sisteme plasate între hieroglife, însemne heraldice și indicații coregrafice date de o societate ce a atins perfecțiunea. Acest deghizaj în instructaj criptează de fapt devenirile, tumultul interior față de depersonalizare, cutumele corporale, relațiile ce vin la pachet cu granițe și cu schimburi ce lasă mereu un reziduu. Este, în fond, o poveste personală cea pe care Lucia Ghegu o așează între baremul experienței subiective și baremul formal al detașării – iar oscilarea între cele două borne este menită să refacă traseul stărilor. În cazul ei, desenul (ce pare să cunoască un reviriment în arta vizuală actuală) nu e o recuzită a intimismului ci e angrenat ca desen tehnic derivat din design ce operează cu un limbaj clar delimitat pe care-l variază minuțios. Obiectele 3D rezultate în urma desenului vin să compenseze și să corporalizeze o stare, o necesitate.
Capcane, cuști, aparate de îmbrățișare – toate aceste mecanisme, ce par desprinse din Hruba și pendulul de E. A. Poe, evoluează din ele însele, se retrag și parțial sucombă în ele însele, într-un sistem infinit ce-și reia neobosit circuitul. Sunt sisteme închise, celule în care se dezvoltă – cu fiecare act pe care individul îl efectuează – câte o nouă excrescență ca supapă, dar e o supapă de salvare? Sau doar de continuare, de persistare în? Individul se poate lua ca reper pe el însuși pentru a-l concepe și accepta pe celălalt în relație? Sau tot ce proiectăm e un dublu?
Față de fenomenele și stările – umane, în definitiv – pe care le explorează, Lucia Ghegu nu prescrie o traducere în legi ce țin de planul uman. În schimb, pare că mecanismele – desenate sau realizate 3D ca obiect în care să intri – țin de legile termodinamicii ce vizează fiecare celulă ca sistem în sine.
1. Energia este în permanentă transformare. Mecanismele Luciei Ghegu nu urmăresc cauza sau destinația stărilor de cuibărire sau de alienare, ci transformările.
2. În timp, fiecare sistem va tinde din ce în ce să se dezechilibreze, prin entropia ce preschimbă un aparat de îmbrățișare într-unul de izolare.
3. Există o echilibrare ce survine între două sisteme și mediul înconjurător atunci când acestea sunt puse în contact.
Povestea, pe scurt, este despre a găsi și părăsi un acasă, a te reformula pe tine în interior, a stabili legătura safe cu seamănul și cu mediul din jur. Povestea eternă despre rețineri și plusări prin care observăm cum funcționăm când ne lăsăm pe pilot automat.
Ioana Iuna Serban
Comments